O poezie monotematică, exclusiv erotică, scrie doamna
Maria Matei, poetă formată pe deplin şi aflată aproape
de cristalizarea unui univers propriu, individualizat.
Relația erotică este, înainte de toate, comunicare, conversaţie și
dialog, de aceea cuvintele deţin un rol important în rezoluţia
sentimentelor, şi devin emblema iubirii .
D.na Maria Matei vine în literatură dintr-un domeniu ştiinţific,
lărgind astfel gruparea noilor poeţi-medici, farmacişti, ingineri,
fără a-i mai socoti şi pe profesorii-literaţi, care oricum fac o
semi-categorie aparte.
Discurs direct sau scrisoare, textul poetic preia toate incertitudinile,
neliniştile, neîmplinirile partenerului, afişând informaţii
“despre nimic şi despre tot”, dar care reprezintă substanţa existen-
ţială a iubirii. Dragostea este o ’’furtună‘’, o confruntare, o
ciocnire a sentimentelor, după care – e de aşteptat – se instaurează
‘’pax deorum”, cum zice poeta, care se lasă impresionată de un
univers bolnav: “Secvenţe dintr-o lume ciudată/ cuvinte sărace
atârnate de-o piatră/ cu nume rostit în profunde tăceri/ în universul
bolnav de plăceri” (Adio, univers bolnav!).
Dragostea e ciudată, cel mult banală, cu “încleştări,/ supoziţii,/
ambiţii,/ nebunii, toane şi un armistiţiu/ între nu şi da”
(“Armistiţiu”) cu umilinţe, căinţe, insomnii, un larg registru de
sentimente definitorii pentru ”chipul de lut” – ca în “Luceafărul”
eminescian – care aspiră la metamorfoze hyperionice şi la
călătorii cosmogonice.
Trebuie subliniat că sentimentele erotice în poezia d.nei Maria
Matei sunt copleşite de religiozitate, de acea ordine superioară
decisă de Dumnezeu pentru interioritatea fiinţei umane: “C-un
zâmbet larg şi fără insomnii/ Cu semnul crucii în dreptul inimii”.
După cum se vede, numai atunci când senimentul religios primează,
fiinţa îndrăgostită îşi recapătă liniştea.
Autoarea are un debit expresiv copleşitor, năvalnic care devine
credibil prin tonalitatea înaltă a sentimentelor, prin certitudinea
iubirii, o iubire conştientizată, nu lipsită de nuanţe şi rafinament:…
Crezul poetic al autoarei se dovedeşte a fi strâns legat de
sentiment şi de cuvinte: “În poezia sufletele renasc cu dor/
salcâmii înfloresc a doua oară,/ iubirile nu plâng, nu mor/ iar
poezia este primăvară.// cuvintele se rătăcesc şi-apoi revin/ în aura
ce le-nconjoară/aprind lumina, c-un iz sublim/ te-nalţă dincolo de
emisfera boreală” (“Un suflet, un poem”).
Uneori, versurile se împerechează în sonorităţi argheziene:
’’Cum să te-ntreb cine eşti/ Cum să trăiesc din poveşti/ Aş vrea să
te văd, să te-aud/ să te contopeşti în verdele crud …’’
Un poem excelent – pe care nu-l citez integral din lipsă de
spaţiu – este ‘’Dreptul interogativ”, un text complex şi în acelaşi
timp o artă poetică, dar şi o mărturie de credinţă erotică, un fel de
“ars amandi” de profunzime şi complexă semnificaţie: “Eu cred în
dreptul interogativ/ în pulsul accelerat al clipelor naive/ şi-n zborul
norilor atât de suverani/ şi cred în libertatea existenţei mele/ (…)/
iar crezul este prima mea iubire/ simbolul purtător de viaţă vie/ de
moarte nu mă îndoiesc/ şi chiar aşa! Eu cred în veşnicie/ (…)”.
Aceeaşi plenitutine sentimentală şi vigoare a discursului
îndragostit se intâlnesc în toate poemele, fiind o dovadă că d.na
Maria Matei este o poetă în adevăratul înţeles al cuvântului, iar
scrierile sale ilustrează o stare poetică, o trăire adâncă, emoţionantă.
AURELIU GOCI
Poezia, între dragoste şi credinţă
Maria Matei, Hipnoza cuvintelor, Editura ‘’Magic Print ‘’Oneşti ,2016
(A.G.)