Te-am iubit, poezie!

 

Te-am iubit ca pe-o ultimă zi dintr-o mie,

ca pe-un ultim ecou scufundat,

cu impulsul năuc, zdrobitor,

însetat

de o viață pustie.

Cum creșteai din muguri de brad

din păduri neștiute,

din vlăstarul inimii mele

și din foșnetul toamnelor slute,

 

Agonie și cuget mi-ai fost

la un capăt de drum, într-o grotă

neatinsă, zveltă, pe tărâmul anost,

uneori mai purtai redingotă

Te-am iubit îngânat, te-am iubit răspicat

ca un leac de cuvinte-aromate,

peste care,  gândul meu legănat

îndelung te-a cuprins cu un voal, printre șoapte.

 

Pe o cruce de lemn ți-aş fi scris

și pe o ie

chiar cu sângele tău, și-ntr-un vis

Ţi-aș fi spus: te iubesc, poezie!