Gând pribeag

 

Un gând pribeag se năpusteşte

peste un singur ochi rostogolit

şi smulge- un tremurat orbeşte

din turnul minţii prăbuşit

e margine de vis ,e-o ‘nchipuire

ce-mi zdruncină din temelie hotărârea

de-a renunţa la feţi-frumoşi ,la nemurire ,

privind oglinda inimii pierdute azi cu firea.

Încerc să netezesc pământul cu tălpi de uriaş

şi prin cuvânt să zbor pe bolta albă

în timpul agăţat pe  umeraş

strecor un rid în fiece silabă

 

În piatră ,printre stânjenei şi flori pitice

şi-n scorbura adâncă de copac

cu glasuri şi rostiri peltice

văd cuiburi negre , imperiu de păsări care tac

şi primăvara aşteptând  ,de parca-ar fi un veac

 

Şi vestea –mi aduce suflet de copil,natura mă uimeşte

prin glas unduitor din zori şi până-n seară

foşnind din aripi noi şi verzi  ,iubrea mi-o trezeşte

prin gândul strecurat tiptil de  fabuloasa primăvară