Efectul hipnozei cuvintelor…

 

În anul 2016, Maria Matei a publicat două volume de versuri: Hipnoza cuvintelor[1] și În traversarea vieții[2], volume din care se poate deduce o preocupare pentru clarificarea de sine, prin confesiune și introspecții lirice, prin relația cu cuvântul – univers virtual, „cuvânt potrivit”, iscodit în vederea potrivirii adevărului personal cu cel artistic.

Poezia este pentru Maria Matei o modalitate de retrăire a vieții la temperatura incandescentă a unei sincerități totale care o implică în toată complexitatea relațiilor intrapersonale și interpersonale. Conștientă de efectul hipnotic al cuvintelor, de posibilitatea lor de a transporta, prin metaforă, într-o altă lume, ea se lasă dusă și legănată de  cuvinte pentru ca, purtată de ele, în ceea ce ascund și revelează, să se descopere pe sine.

Interogațiile retorice („Mă întreb: în ce derivă sunt literele-acum?/ când și cuvântul pare nor de scrum,/ și câte frunze se mai ard pe rug?/ înfiorate de otrava ignoranței/ și fulgerând cutremurate-n jug”…) nu urmăresc, acum, neapărat o clarificare, cât o situare într-un context al virtualității, într-o raportare mereu vizată la cuvânt, cuvântul ca Logos capabil să-i întemeieze lumea. Între cuvinte potrivite, poeta se simte un hoinar, trăind, la intensitate proprie, boema personală: „Voi hoinări de-a lungul și de-a latul/ în zborul prigonit voi prinde aripi noi/ întotdeauna voi găsi elanul/ întoarcerii spre casă cu visul de apoi”.

În relație cu lumea, instalată în universul său „fără granițe” vizibile sau invizibile, în fizica și metafizica vieții, Maria Matei se autodefinește prin metafora luminii: „O, eu sunt lumina ce se desprinde din/ umbrele uitării…” Ca „trecător fără granițe”, ea își lasă liber spiritul pentru a hălădui dincolo de „chinul veșnic al pașilor”, pentru a surmonta „osânda nestatorniciei”, fixându-se între „conștient și realitatea de abis”, aspirând spre transcendere: „…ridic fruntea spre cer/ și rătăcit privesc înainte”.

Cuvântul este laitmotivul obsedant, relevând „infinita fericire” și încrederea poetei în constituirea unui imaginar propriu în care să transporte, în/prin metaforă, lumea ei. Un loc important este ocupat de copilărie, micul univers traversat de fantasme și iluzii, de idealul perfecțiunii, copilăria fiind vârsta la care nimic nu este imposibil. Maria Matei țintește însăși „inima copilăriei” – „singura iubire din tristețea mea”. Un alt loc este ocupat de iubirea trăită în dubla dimensiune a realului și idealului, „insula păstrată în secret”.

Nevoia de afecțiune, aspirația spre completitudine îi conferă luciditatea aprecierii concrete a locului său între inefabilele și imponderabilele vieții, „între minus și plus”. Poeta se dedublează pentru ca, în autoadresare, să-și precizeze căutările, reprezentările și descoperirile: „Te-am regăsit între minus și plus/ Între cenușiu și albastru/ Ocrotită de îngeri, cu trupul nedefinit/ Cu împletituri în cer în formă de astru.// Între cald și rece, erai foc și gheață/ Un mit sau un adevăr subtil/ Un punct între lumină și ceață/ O veche amintire în zborul volatil”.

Poezia este „mica scenă” a Mariei Matei, scenă care, deși „iluzie de-o zi, o oră/ incertă clipă a existenței mele”, deschide promițătoare zări, „mărețe gânduri” luminoase ca o primăvară eternă în paradisul cuvintelor. Când poezia este asociată iernii – „întreaga iarnă este poezie”, nu glacialitatea primează, ci spectacolul alb al purității, într-o revărsare de alb ce relevă nevoia de purificare, catharsis-ul: „…Cu ramuri de povești desprinse/ Cu pomii îmbrăcați de  cununie/ Alese imortele pe la ferestre puse// Și fulgi de nea se-mpletesc în șiruri cristaline/ Podoaba albă așternută-n prag”.

Căutările Mariei Matei converg în descoperirea unui adevăr perpetuu ce include zădărnicia, momentul în care autodefinirea coincide cu descoperirea solitudinii în destin a individului și a solidarității în destin cu ceilalți, uniți printr-un fatum comun în fața inexorabilei morți: „Privesc/ în gol/ Amăgiri/ și un dor/ toate mor/ Printre gene/ să pot cerne/ un strop de iubire/ pentru nemurire/ și un strop de viață/ Hai de mă răsfață/ Gânduri colorate/ Și alte păcate/ Mărturisire sublimă/ Semnez: anonimă” (Toate mor).

 

x

 

Tematica volumului Hipnoza cuvintelor se prelungește în volumul În traversarea vieții, volume, de altfel, complementare, sintetizând preocupările de clarficare a poetei în tripla determinare – cu sine, cu ceilalți, cu universul, în determinările subtile dintre microcosm și macrocosm.

În „aceeași lume” pe care oamenii o împart din vremi imemoriale, în traversarea vieții, o dată cu ei „poeții au râs, au plâns”, reținând cu urechea înfiorată de sonuri și sensuri „același gând, pământ, aceeași lume/ Izbită de la nord la sud de patetism și de furtună// Aceleași voci străine sau comune”…

Meditația asupra rostului mersului prin timp a societății omenești transpare din versurile noului volum, adăugându-se temelor relevabile în volumul Hipnoza cuvintelor. Modul de a înțelege trecerea și petrecerea în timp a generațiilor este pesimist și lucid, totodată, întrucât poeta acceptă rostul acestei alternanțe veșnice: „Deposedată de-aplauze, de ritmul trepidant/ Își potolește setea, acolo, în neant/ Și val cu val o inimă se stinge și-o altă cruce-apare/ O lume se trezește și-o alta putrezește neavând/ scăpare”.

Între „alb și negru”, existența se derulează fără posibilitatea unei intervenții: „Mereu sunt între custare[3] și exitus, între real și imaginar/ mai aproape de alb, mai aproape de negru/ văd umbre celeste de fum/ sub ochii tăcerilor ascunse/ prăbușit în adevăruri inerte/ deasupra tuturor suspiciunilor”.

Maria Matei pare un spectator al propriei vieți puse în scenă de un regizor misterios, atinsă de neputința punerii în act a oricărei forme de revoltă: „…îmi strig neputința aici/ sub cupola cuvintelor seci/ într-o făgăduință zadarnică, simt/ cum se clatină puntea de apăsări lacunare/ ca unda nesincronă împăturită în utopia adverbelor/ la periferia străjuită de versul tău iscoditor/ încă neatins de aburul patimilor/ și false încercări”. Ea ascultă clipele „cum ard” și se duc; ascultă marea cum își risipește „valul în furtună”; ascultă vântul în „adierea frunzelor de nuc”; ascultă cerul și tot acest cântec al firii în dubla ei dimensiune – terestră și cosmică, îi scoate din determinări sceptice gândul bun, revelator al lumii ca o sărbătoare.

Spectacolul lumii în desfășurarea ei de caleidoscop prinde, pe lângă un „frenetic gând”, alte gânduri, vise și visuri ca un ecou ce „se-apropie de cel nemuritor”, invocate de poetă pentru a-i lumina viața și a o ilumina: „…iluminate gânduri, veniți în lumea mea!/ Aprindeți lampadare și conturați-mi harta/ s-ating cea mai înaltă stea!”.

„În traversarea vieții”, Maria Matei are, deopotrivă, bucurii și regrete. Părerile de rău răsfrâng o amărăciune universal valabilă, în mod sugestiv, poeta utilizând persoana I plural, care include și implică în colectivitatea umană, uniformizată de același destin: „Regret desăvârșita traversare/ prin viața aceasta scurtă/ O flacără se stinge-n fiecare zi,/ și oare?…// Gustăm câte puțin din alb, din roșu și albastru/ și respirăm adânc cu fiecare astru/ ce ne veghează în credință/ cu aripi albe, în armonii divine/ împăștiind lumina-n semn de biruință…”.

Perceperea este alta „dincolo de stele”. Perspectiva este, însă, aceeași – de observator al eternului spectacol: „Privesc dincolo de stele/ Cum trece vremea!…/ Și anii grei coboară (…)// în vis și în moarte/ cum trece vremea însetată/ nu știi…/ a fost odată…”. Dar sensul acestei priviri i se revelează, de aceea, poeta nu mai este atinsă de durerea trecerii, ci de acceptarea ei senină, întrucât ea contrapune ireversibilei treceri creația, singura care purifică de răul existențial, singura care ridică omul deasupra tragediei condiției sale făcându-l părtaș la eterna creație.

Este acesta un sfârșit de poveste acceptat de poetă și de receptorul său, un sfârșit care întreține încrederea în valorile spiritului, în capacitatea omului de a se transcende, de a opune morții, speranța și credința în valorile vieții. O imagine semnificativă este, în acest context, zborul. Zburând prin timp și spațiu, deasupra curcubeului, în sfintele lunci ale eternității, Maria Matei poate vibra o dată cu luna ce își „îndreaptă ochiul spre pământ”. Din perspectiva eternității, spectacolul cuvintelor o revelează, revelându-i lumea pe care a construit-o în imaginar și în care crede, continuând a-i desena contururile lirice.

 

ANA DOBRE

3-7 martie 2018

[1] Maria Matei, Hipnoza cuvintelor, Editura Magic Print, Onești, 2016;

[2] Maria Matei, În traversarea vieții, Editura Magic Print, Onești, 2016;

[3] Custare =  trai, viață.