Mă tem de tine, tristeţe !

 

Mă tem de timpul netrăit

De versul neprietenos

De arborii cu trupul dezgolit

Trezind melancolia tărâmului umbros

De-un simplu –te iubesc -,de veşnicul trecut

Împrăştiind cuvinte din visul tenebros

 

Şi multe temeri de  încercări în valul de iubire

Desprinse din vorbe aruncate la întâmplare

Îşi pierd aroma petalelor cu iz subţire

Şi se lovesc de ceasul disperării ,cerând iertare

 

Mă tem de frumuseţea neasemuită

a chipului suav de tuberoză

De ploaia nopţii,  răpăită

De-o primăvară în nevroză

 

Cu teama nesfârşită plimbându-mă de mână

În soare privirea-i neumbrită

Albastrul ochilor acoperit de lună

Şi o iubire cu verde-mpădurită