parcă am apus prea devreme
numărând stelele în infinit
cu nerăbdarea sculptată din
tristeţile mele

cerul înconvoiat, vântul-fum de gânduri întunecate
strivesc
toate toamnele mioape
şi culorile din oglindă
finalul nu este cel din poeme
ţi-am spus mereu
şi tu continui să mă priveşti

nu te uita la mine !
azi sunt un arbore fără braţe
o albie fără pietre
cu trupul fără trup şi viaţa fără viaţă

ce utopie ! să mă privesc şi să nu mă ştiu
să-mi curgă lacrimile şi să nu le simt
trupul îngheţat de mirare
vlăguit de neputinţă
asfinţind prea devreme
se întoarce în trecutul de chirpici ,apoi
în prezentul bandajat cu nostalgii

Maria Matei