Voal în cer

 

Ceru’-alunecă cu tălpi uriaşe

peste dimineţi brăzdate de rouă,

zvârcolind prin iubiri ucigaşe

când inima-ţi plouă, îţi plouă…

În valuri măreţe se pierde sărutul

şi-n pietre urlând în ocean

corăbii de ceară strivesc aşternutul

şi albastru de voal diafan.

Ating două lacrimi cernute de vis

şi cred în prăpastia anilor duşi,

cerul alunecă din nou în abis

lăsând stele peste umerii ninşi.

Doar aştrii, cu voalul de foc,

aprind săgeţi în inimi răpuse

zburând absurd, învârtindu-se-n joc

prin multe cuvinte nespuse…

Ating două lacrimi cernute de vis,

lumina se stinge şi îngerul râde

Letargic, între noapte şi zi, sunt cuprins

de voalul albastru, de clipe zălude

şi îngerul râde, în voalul din cer…se ascunde.